Recenzie: Kobo Abe – Chip străin

În universul literaturii contemporane japoneze, Kobo Abe se detașează indubitabil de congenerii săi, în ciuda ansamblului tematic aparent asemănător acestora.  Întoarcerea spre sine, relația deleteră eu-celalalt, frustranta experiență a rușinii sunt dimensiuni clare ale romanului ”Chip străin” (apărută la Polirom în 2006) unde un subconștient bolnav pare să defuleze catalizat de un experiment nefericit. Kobo Abe înnoadă un soi de periplu kafkian împărțit în 3 părți distincte de jurnal, 3 trepte ale transformării, 3 pași spre nimicul absolut axandu-se preponderent pe zbuciumul interior al personajului principal.

Într-un oraș japonez din anii ’60 un inginer rămâne mutilat în urma unui  accident deleter la locul de muncă. Dacă inițial transformarea chipului pare a fi ușor asimilată de un sine aparent echilibrat, apolinic, întalnirea cu celalalt, în acest caz cu soția, antamează un șir de acțiuni surprinzătoare ce vor fi explicate de către bărbat în cele 3 caiete (caietul negru, caietul alb, caietul gri) pe care le scrie cu scopul de a-i descrie persoanei iubite jocul în care a intrat fără voia ei. Doar că în acest joc intri și tu, cu sau fără voia ta.

             ”În sfârșit ai ajuns croindu-ți drum prin  culoarele întortocheate ale labirintului.”   Magnetismul primei fraze te atrage în această mică închisoare a minții umane, acolo unde nu poți scapa de tine oricând dorești, iar suferința fizică devine doar un pretext pentru îndobitocirea și degradarea spiritului uman. În locul în care inginerul te aduce, nu durerea îți răstoarnă universul, cât imposibilitatea de a vedea în tine ceea ce ai fost odată. Tranformarea pe care o suferă personajul principal nu are strict o dimensiune exterioară, aparența e dublată de esență, în acest caz un interior care încearcă să reprime răbufnirile și impulsurile spre autodistrugere.  Din păcate defularea nu poate fi ținută în frâu, iar proiectarea în exterior a acestor forțe toxice nu va putea fi oprită volitiv, realizându-se oricând se oferea un prilej:

 

Se dădea o luptă teribilă între dorința de a reface calea de acces dintre noi și cea de a mă răzbuna distrugându-te. Mi-a fost greu să îmi dau seama care primează, așa ca mi-am îndreptat  săgeata către tine și asta zilnic.”

 

Și aici te lovește frica. Frica de a nu fi suficient de bun pentru nimeni. Frica de a realiza că dragostea soției e doar o simplă himeră atașată strict chipului, iar odată cu desfigurarea acest vis urma să fie aneantizat. Îți rămâne doar să te răzbuni a priori pe cei pe care îi iubești. Distruge înainte să fii distrus. Ucide ca să supraviețuiești. Și asta face inginerul.  Cum responsabilitatea propriului chip este o povară mult prea greu de dus,  cum ideea de conformism și unitate primează în fața individualismului și ostracizării sociale,  bărbatul  își va construi o nouă aparența capabilă să-i ascundă de sine și de ceilalți  diformitățile. Singura alegere, ultima alegere rămâne  crearea maștii care înseamnă, printre altele, și puterea de a te juca de-a Dumnezeu pentru o perioadă. Kobo Abe dă dovadă de o scriitură departe de a fi monocordă, reușind cu acribie să descrie prin pasaje numite ”digresiuni” întregul proces al construcției unei noi înfățișări ce nu se dorea a fi abrutizată, aspră, brutală, dar nici prodigioasă din punct de vedere al frumosului, încercându-se prin numeroase bruioane crearea aspectului ideal, îndeletnicire aflată până atunci  sub bagheta Arhitectului. Pentru realizarea acestui proces va închiria o cameră sărăcăcioasă în oraș de unde își va testa bruioanele pe fata proprietarului.  Simulacrul este în cele din urmă terminat, însă  impostura decelează distrugerea sinelui. Facsimil unui tablou de Caravaggio ce îl înfățișează pe Narcis îndragostindu-se de propria persoană, omul de știință se va îndrăgosti de masca creată minuțios de sine sperând concomitent să  determine și pe altcineva să se îndrăgostească de minunata minciună.

 

Pentru că schimbarea rămasă sibilinică nu satisfăcea nevoia personajului de a transmite mai departe  durerea simțită de sine, acesta se va decide să implice în acest joc de șah  un alt chip familiar. Nerecunoașterea este condiția primordială în  piesă de teatru în care omul de știință o va angrena în cele din urmă și pe soția sa. Mărturia vizând întalnirea dintre mască și soție are aparent scopul de a creiona un caracter monstuos: viol, ură, omucidere, toate sunt gânduri pe care conexiunea dintre femeie și acest pseudo-doppelganger le declașează și le aduce la paroxism.  Apropierea dintre cei doi este simțită  ca o trădare, un adulter în care ești înșelat cu tine însuți. În acest punct, se poate observa că asimilarea nu este completă: bărbatul nu este străin de bipolarizarea ce avea loc, nu intenționează ca transformarea să fie totală, ca întrepătrunderea să nască un om nou. Masca are o existență de sine stătătoare cât timp i se permite acest lucru. Dorința este doar de a fugi de vocea interioară pentru cateva momente, de a o face să răgușească oferind libertatea de a respira fără încordarea frustrărilor și temerilor. Însă viața dublă  este la fel de greu de suportat ca un chip desfigurat, iar litania rămâne singura soluție a expierii, a salvării sinelui.

Kobo Abe nu construiește un monstru, el devoalează ceea ce noi nu vrem să admitem în general.  El te construiește pe tine. Mă construiește pe mine și toate ”avatarurile” pe care la adoptăm în funcție de situație și context. Măștile există tocmai pentru a ascunde o parte din noi pe care o dorim păstrată fără a fi alterată de interacțiunea cu ceilalți. Măștile sunt simple iluzii folosite de fiecare  pentru a ascunde craterele și fricile care par uneori să ne  guverneze exhaustiv viața.

 

”Pe mine mă preocupă mai mult în ce măsura raporturile dintre ființele umane se îngustează și devin stereotipe din pricină că se acordă prea multă atenție chipului. Mă întreb cum or reuși cei ce nu se iubesc pe ei înșiși să-și găsească prieteni când masca nu rezistă nici măcar 24 de ore.”

 ma intreb cum or reusi cei ce nu se iubesc pe ei insisi sa-si gaseasca prieteni

În definitiv, putem admite modelarea sau nu. Ideea care rămâne după ultimul punct este că jocul implică riscuri. Cortina se ridică, măștile cad, zidurile se năruie. La finalul spectacolului, păpușarul se  agăța în propriile ațe și devine păpușă într-o singură clipire.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: