Apare în 2015 la editura RAO și te aștepți să fie genul de thriller cu un subiect ultraclișeic, megauzitat cu un criminal în serie și oameni de la FBI care îl urmăresc. Genul de carte pe care eu n-aș cheltui în veci banii. Noroc ca a fost un cadou.


Și… Surpiză.

Emmy Dockery e fost analist de informații în cadrul FBI și fostă victimă a avansurilor sexuale exercitate la locul de muncă de către superiorul ei, Dickenson. Emmy Dockery e fosta logodnică a agentului Bookman și fosta soră a Martei Dockery. De ce?

În 2011 un incendiu o ucide pe Marta Dockery în dormitorul ei, iar cu moartea ei, cursa nebună pentru dreptate, explicații și războiul împotriva unui univers nedrept începe pentru Emmy. Femeia de 35 de ani va duce o cruciadă împotriva tuturor în încercarea de a demonstra că incendiul accidental a fost de fapt o crimă mârșavă cu premeditare, un eveniment dintr-o lungă serie de alte incidente similare.

cel mai mare dusman al tau esti tu .jpg

Schopenhauer spunea că omul înseamnă voință. Nietzsche considera că omul e caracterizat de voința de putere. Voința și ambiția aia de a demonstra oamenilor care nu cred în tine că tu ai dreptate. Iar și iar și iar.  Se pare că Emmy le are pe ambele și reușește să-și adune o echipă pentru a-și cerceta ipoteza. Pare-mi-se că apelează și la un șantaj emoțional involuntar pentru a avea succes în acest demers. Pe lângă psihopați, cartea are și o semi poveste de dragoste, dar fără siropoșenii și fără sex.  În orice caz, Emmy se prinde de patternul incendiatorului și cu puțin ajutor din partea unui medic legist primește certitudinea că nu incendiul ucide victimele, nu incendiul rănește trupurile, ci un criminal ce șochează prin metodele de tortura și prin abilitatea de a păcăli de un număr considerabil de ori organele de anchetă. Pare să fie un specimen imposibil de prins, o bombă cu ceas pentru societate, o irealizabilă vendetta pentru Emmy ce continuă să fie lacerată oniric de fantoma surorii sale. Ce e mișto e că limbajul cinematografic te face să vezi în nevoia catartică a lui Emmy o scenă din Silence of the Lambs – ”încă o visezi pe sora ta arzând, Emmy?”. Da, Emmy e un fel de Clarice.

 

violet. culoarea mea preferata

Patterson chiar se pricepe la suspans și nu ezită să folosească întorsături de situație insolite, mizând pe capacitatea deductivă homlesiană a cititorului. Aspectul acesta poate fi remarcat cu precădere în ultimele 80 de pagini ale romanului, când credințele și așteptările par să se schimbe cu o frecvență impresionantă, iar măștile actorilor  sau actrițelor încep să cadă.

”Minciunile sunt fascinante pentru că ele demască paradoxurile societății noastre.”

În paralel și aparent independent, Patterson strecoară câteva capitole din interior. Numite ”ședințele Graham”, relatările par să fie bucățele dintr-un jurnal creat special de crimial pentru posteritate, postulându-și realizările și succesele. Sunt gânduri prozaice, la care cititorul se așteaptă din partea unui om cu deficiențe. Există tonul de superioritate, există nevoia criminalului de a se erija într-un conducător absolut, există persiflarea la adresa celorlalți, la adresa agenților ce încearcă să încadreze oamenii în tipare. Pare autentic, nu? În toate filmele de acest gen, criminalii în serie sunt creaturi sigure pe sine, aroganța și egocentrismul fiind elemente cheie. Răzbunarea pe ceilalți pentru traumele suferite de ei în copilărie e o temă ce se regăsește iar ironizată în textul acestor ședinte. Doar că Freud nu are dreptate aici. Nu e Oedip. Dar oare criminalul nostru e Electra? Incitant.

”Măcar dacă i s-ar da o șansă, ar vedea și ceilalți copii că el este exact ca ei, un puști care vrea doar să se simtă în siguranță. Doar un gest minuscul de bunătate, iar el va fi fericit să se alăture.”

E o lectură ușoară, dar antamează în cititor o urmă de compulsiune. Nu poți să o lași din mână. Nu te lasă. E o carte cu o voință proprie. Da, pentru amatorii genului poate fi considerată o carte năucitoare.

 

 

Anunțuri