Recenzie: Kathrin Schmidt – ”N-ai să mori”

n-ai sa mori. Kathrin schmidt. Editura Litera
It’s nice to see how the suffering goes away in time. It always does.Recenzii

”Ia, am primit o carte despre sinuciderea asistată! Ce tare!” Mi se părea că fascinația mea pentru problemele de etică aplicată a fost inculcată încet-încet și prietenilor mei, care, aparent, îmi făcuseră un cadou de Crăciun bazându-se pe aceste plăceri filosofice. Totuși, nemțoaica Schmidt nu scrie despre așa ceva. Nici pe departe.


Cu toate că eu l-aș fi numit –Cum să faci experimente cu infinitul-, romanul e un soi de ferpar ce tratează o renaștere, renașterea lui Helen Wesendahl care la 44 de ani suferă un anevrism, urmat de o comă și de afazie. Internată în diferite clinici, se urmărește parcursul ei spre vindecare cu tot cu dilmele și frustrările unui om nevoit să învețe din nou cu ajutorul ergoterapiei să vorbească, să meargă, să-și reactualizeze lexicul, să scrie și chiar să manance. Sunt 330 de pagini în care cititorul aleargă cu protagonista în căutarea timpului pierdut, doar că în varianta dark humour, cu obnubilare celebrală , frânturi de amintiri corelate cu alte frânturi de amintiri într-un șir amețitor, vertijuri existențiale și fără posibilitatea de a face distincția clară între real, vis, imaginație. Cu toate astea, romanul nu este despre defetism, ci despre recuperarea unei vieți furate având la dispoziție doar câteva elemente esențiale: familie, literatura, uitare.

Ok, poate romanul nu are acel suspans psihologic, după 200 de pagini devine deranjant tonul tărăgănat și lipsa unei acțiuni, verbiajul puțin forțat și insistența pe anumite elemente deja ultra exploatate, însă, nu este posibil ca ”o pilulă (de scriitură, în acest caz) să alunge o jale atât de mare”, pentru că, după cum aveam să aflu, romanul are puternice influențe autobiografice, drama autoarei și senzația de viață trăita în colivie este un element ce își pute amprenta și în plan ficțional, iar ”N-ai să mori” e, de fapt, N-AM SA MOR. E vindecare. E panaceul ei autoadministrat.

 

Structurat în 6 capitole, cu denumiri ce te fac să te gândești la funcții biologice, artă și o viață în siajul neurologiei (Clipiri – Contururi – Lecții – Nervuri – Reflexe – Tu, și iarăși tu), romanul tratează  această temă a refacerii, a recreării sinelui, a devenirii contextualizând-o, oarecum, din punct de vedere economic, politic sau social. Ca parte a refacerii sale, Helen încearcă să își amintească cine e ea prin prisma viziuniilor sale asupra termenilor de political corectness: Afganistan și căsătoriile homosexuale. Bineînțeles că viața în Belinul de Est își pusese amprenta, bineînțeles că regimul comunist venise cu restrcții și limitări, însă ea nu s-a simțit și nu se simțea nici în prezent de partea greșită a zidului, deși reunificarea avusese loc deja de ani buni la momentul în care ea era purtată fugitiv de aceste gânduri.

tristeteagonieextazdurere - kathrin schmidt - naisamori

În încercarea recuperării amintirilor (văzute, de altfel, ca centrul și esența ființei umane, un element indisolubil al existenței), Helen își crează un traseu mental al ultimilor ani din viață, având ca element fondator căsnicia ei cu Matthes. Senzația că lumea protagonistei a sucombat, și mai poate fi readusă la viață doar prin intermediul redobândirii sentimentelor pentru soț, răzbate pe parcursul întregii opere: de la o senzație de distanțare față de familie și copii, cauzată de uitarea numelor/a locurilor/a sinelui, până la decelarea dragostei sincere și profunde care i-a alegat pe cei doi în toți acești ani.

 

”Căsătoria face parte din viață, așa că, nu poți să spui că -au trăit și s-au căsătorit-, pentru că, dacă te gândești la această formulare, înseamnă că căsătorita a avut loc în afara vieții.”

 

Inițial își amintește că a avut o căsătorie sub constrangeri exterioare, că tot ce a legat-o de Matthes a fost amibiția, a fost necesitatea dobândirii unei locuințe pentru ei doi și pentru copiii din căsniciile anterioare. Își amintește și adulterul comis cu un alt bărbat. Sau femeie. Sau bărbato-femeie, Maljutka Malysch. Sau Viola. Este vorba de fapt, de un travestit în plin proces de metamorfozare, alături de care Helen trăise o furtunoasă poveste de dragoste. Pe lângă cele 3 săptămâni de terapie intensivă, vestea morții acestui bărbat îi produce un șoc prodigios în plan psihologic. De altfel, ultimul capitol poartă amprenta corespondenței dintre cei doi și se pare că viața face în așa fel încât să nu cunoști pe nimeni niciodată.

”Acum cred că înțelegi foarte bine cum ne-ai schimbat viețile, sper să îți găsești liniștea fără mine, așa cum am găsit-o eu fără tine.”

 

În final, după un lung periplu în care Helen încercă să își amintească cine îi sunt copiii, cine îi sunt prietenii, cine îi este soțul, ce este dragostea, ce este literatura și arta (Helen obișnuia să scrie, chiar avea publicate câteva romane), cine este cea și ce vrea să devină, Schmidt se depărtează de creionarea unui final nihlist așteptat, speranța fiind cea care salvează de fiecare dată când totul se prăbușește. Speranța și Celălalt în ochii căruia ne amintim cine suntem de fiecare dată când uităm.

 

Helen: O să mor.

Matthes: N-ai să mori.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: