Pot spune că William Cleveland a scris cartea care a antamat interesul și curiozitatea mea în studiul Orientului Mijlociu. Deși ”Istoria modernă a Orientului Mijlociu” are în principal un rol și o structura de manual, acribia și imparțialitatea în tratarea anumitor teme sensibile fac din această lucrare o cheie amplă de descifrare a situației din Peninsula Arabă și a spațiului islamic.

Cleveland oferă principalele jaloane în desfășurarea istorică a evenimentelor, oferind pe lângă descrieri cronologice veridice și explicații ale acțiunilor și deciziilor factorilor implicați pe scena conflictului, toate într-o tonalitate cu profunde accente melioriste, fără defetismul, scepticismul și neîncrederea caracteristică majorității istoricilor specializați în acest spațiu.

Cartea este structurată în 5 părți în fucție de perioada istorică abordată:

 

  1. Dezvoltarea civilizației islamice în secolul 18 (The development of Islamic Civilization in the 18th century)

Prima parte se avântă intrepid în ajunul nașterii Islamului și la contexul politic internațional  în care se va afirma profetul Muhammad.

 

                  „Islamul trebuie înțeles ca un produs al societăților în care s-a extins, dar și ca un produs al societăților de origine”.

 

În secolul 7, Peninsula Arabă nu avea organizare centralizată, nu avea structură de stat sau sistem tribal, iar singura celulă organizatorică era reprezentată de trib. De altfel, în această perioadă, Orientul  Mijlociu se afla la  discreția a două mari puteri:

  • Imperiul Romano-Bizantin
  • Imperiul Sasanid al Iranului

Venirea lui Muhammad va fi urmată de o dezvoltare a civilizației islamice, atât din punct de vedere religios, cât și politic sau militar. La conducere se vor remarca pe rând cei 4 califi bine ghidați (Abu Bakr, Uthman, Umar, Ali). Aceștia vor fi urmați de dinastia umayyadă (661-750) și de abbasizi (750-1250) și odată cu ele încep disensiunile și clivajele religioase.

 

Care este diferența dintre sunni și shia?

Diferența este dată de cui îi trebuie atribuită conducerea comunității și care ar trebui să fie dimensiunea religioasă a acelei conduceri.

  • sunni – recunosc cei 4 califi si cele doua dinastii și se ghidează după sunna (tradiție sau obicei), iar conducătorii au mai mult un rol politic decât teologic
  • shia – toți califii sunt considerați uzurpatori cu excepția lui Ali și a urmașilor acestuia, imamii au un rol prodigios din punct de vedere religios, având inspirație divină. Șiiții cunosc diviziuni ample: jafari, ismailiți, zaydiți
  • kharijiți – o a 3-a categorie în care se găsesc cei ce se întorc împotriva lui Ali în 677. Nici umayazii, nici abbasizii, nici Ali nu au legitimitate, iar conducerea poate fi oferită oricui, cât timp se va arăta destoinic și capabil

 

 

  1. Începuturile erei tranformării (The beginnings of the era of transformation

 

                   De la începuturile ascensiunii lui Selim III și până la moartea lui Muhammad Ali se așterne o perioadă a schimbărilor intense pe model european. Este perioada nașterii naționalismelor și a afirmărilor individuale, specifice, a popoarelor din Imperiul Otoman. Otomanii vor încerca să oprească sciziunea și implozia de interior  apelând la un ajutor indirect european, modernizarea. Temându-se de tendința expansionistă, anexionistă a Imperiului Țarist, conducători ca Abdulmecid sau Mahmud II vor trece Imperiul Otoman printr-o nouă perioadă, cea a tanzimatului. Printre prevederile referitoare la stăvilirea corpuției și adoptarea instituțiilor europene, tanzimatul proclama otomanismul, care se va dovedi un catalizator deleter în declinul turcilor. Otomanismul însemna restrangerea autonomiei milleturilor și crearea unei indentități otomane comune prin stabilirea unor obligații identice pentru musulmani și nonmusulmani. Pentru comunitățile religioase din Siria Mare această prevedere nu a fost una eficientă, distrugând slaba armonie socială și declanșând conflicte armate între druzi și maroniții din Liban.

Împotriva acestui curent reformist, mai precis, împotriva laturii negative a acestui curent reformist se poate menționa și revolta Urabi din Egipt, ce avea ca scop eliminarea controlului străin și reducerea puterii risipitorului khediv, Ismail.

Era transformărilor înseamnă și o sporire a intruziunilor europene în proximitatea geografică a culturilor islamice. Înseamnă ocupația Egiptului și organizarea Sudanului ca un condominum. înseamnă exploatarea economică din Iran și declanșarea de către băștinași a protestului tutunului. (cu toate acestea, Iranul nu vaunoaște perioada de tanzimat din Imperiul Otoman sau din Egipt, nu se bucură de perioada de occidentalizare, specific fiindu-i un guvern descentralizat cu o organizație religioasă influentă, prin urmare, un curs diferit de dezvoltare față de IO și Egipt.

Cronologic, perioada tanzimatului (1839-1876) e urmată în planul schimbărilor de apariția Junilor Turci și de revoluția  constituțională iraniană, ce aveau un scop comun: prevenirea colapsului din interior și prevenirea agresiunilor externe.

Cu toate astea, primul războil mondial  va cunoaște cea mai fulminantă perioadă din punct de vedere al transformărilor:

  • Mc Mahon -Hussain – corespondență referitoare la organizarea unor teritorii arabe libere
  • Sykes Picot – împărțirea Orintului Mijlociu între francezi și englezi
  • Balfour – organizarea unui cămin evreiesc în Palestina

Se poate spune că aceste acorduri/declarații/corespondențe sunt germenii care au stat la baza declanșării conflictelor militare ce par acum endemice. Promisiunile nerespectate, stilul proteic și gona europenilor pentru a-și satisface propriile interese sunt factori ce afectează inexorabil dezvoltarea din aceste zone, dorințele de independență și lupta pentru conducerea unor state create artificial sau delimitate diletant de frontiere ce nu țin cont de specific etnic sau religios.

 

 

  1. Lupta pentru independență: de la perioada interbelică la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (The struggle for independence: interwar era to the end of WWII)

 

Dacă înainte de Primul Război Mondial existau dor 3 centre de autoritate: Iran, Egipt și Imperiul Otoman, în urma primei conflagrații mondiale, numărul lor crește, adaugându-se: Siria, Liban, Palestina, Iraq, Transiordania, Arabia Saudită, Yemen și Turcia.

Cea de a 3-a parte prezintă un studiu comparativ, Turcia vs Iran, Ataturk vs Reza Șah Pahlavi. Interesante prin dimensiuni și abordare, cele două  mișcări de secularizare și reinventare a simbolurilor naționale vor naște sisteme diferite, o republică prezidențială în Turcia și o monarhie absolutistă în Iran.

De asemenea, Cleveland va trata lupta pentru independență din Egipt, Iraq sau Transiordania. Egiptul are ca axe de dezvoltare Partidul Wafd și Frăția Musulmană, în timp ce Iraqul se lupta cu eliberarea de sub mandat britanic condusă de Cei 4 Colonei, ajungându-se la un conflict pernicios în 1941. Transiordania este un caz mai special, independentă din 1946 si probritanică de la început.

                                    ”Este dificil să nu fii de acord cu afirmația conform căreia Transiordania este un stat artificial creat special pentru a acomoda interesele unei puteri străine și a unui prinț în căutare de tron.”

Spre deosebire de ocupația britanica, francezii se vor implica în mod direct în teritoriile administrate de ei. În Siria, mandatarii se vor folosi de fragmentarea și clivajele existente pentru a guverna, neîncurajând o administrație indigenă și neoferind oportunitatea dezvoltării unor instituții de sine stătătoare. Libanul este o construcție a lui Goupaud din 1920 cu scopul de a apăra comunitatea maronită, însă existența lui depindea de acomodarea intereselor divergente. În Arabia Saudită (denumire adoptată în 1932, până atunci Hijaz și Najd) noua ordine politică își găsește rădăcinile în renașterea mișcării wahhabite al cărei promotor a fost Ibn Saud.

Un caz special este reprezentat de lupta pentru Palestina între arabii băștinași si evreii păcăliți și amagiți de către occidentali (politica britanică prosionistă se baza pe faptul că evreii din Rusia și SUA ar avea o influență la nivel guvernamental pentru menținerea țărilor în război). Când Marea Britanie își va termina mandatul va lasă Palestina pradă unor atrocități monstruoase comise din cauza carenței instituționale, a inexistenței unor structuri de control și pedeapsă (Primul război arabo-israelian/Războiul de independență).

 

 

  1. Orientul Mijlociu Independent (The independent Middle East)

 

După cel de al Doilea Război Mondial, Orientul Mijlociu va deveni o miză în ceea ce se va numi Războiul Rece, țările arabe  fiind tentate de perspectiva  unei prietenii cu URSS pentru a contrabalansa ajutorul oferit de SUA Israelului. Aceasta este perioada în care SUA va lua locul ocupat anterior de către puterile coloniale, în special de către Franța și Marea Britanie.

Cleveland va prezenta în paralel evoluția Turciei și a Iranului. Dacă prima se va confrunta cu numeroase coup d’etat și guvernări militare, conducerea celei de a doua va privi cu simpatie spre America în ciuda concesiilor petroliere neavantajoase și ale opiniilor mefiente ale iranienilor vis-a-vis de implicarea americană.

Perioada se evidențiază prin venirea la putere a lui Nasser și a doctrinei acestuia ce va rămâne o piatra de temelie în devenirea Orientului Mijlociu, nasserismul. Nasserismul însemna socialism arab, însemna panarabism, însemna neutralitate pozitivă.  Nasserismul însemna speranța de schimbare și de renaștere, speranța de eliminare a intruziunilor străine nedorite, speranța de redresare a Egiptului. Și pentru o perioadă, Nasser chiar reușește să-și aducă țara în fruntea listei luptătorilor pentru cauza arabă.

De asemenea, o caracteristică a perioadei este radicalizarea politicilor interne ale statelor arabe: lovituri de stat, transgresiuni majore în spectrul politic al deținerii de putere, relație rapace  între Israel și Palestina fără speranța unei păci viitoare.

 

 

  1. O perioadă a răzvrătirilor și renașterii (A time of upheaval and renewal: the Middle East 1970-2000)

 

Caracteristicile acestei perioade ar putea fi subsumate astfel:

  • conflictul arabo-israelian este în continuă dezvoltare

                  Yom Kippur, Intifade, atacuri teroriste și zeci de mii de morți.

  • criza petrolieră - prețurile suferă un boom, iar țările arabe descoperă un nou instrument diplomatic

                  În ciuda bogăției, puterea nu este fungibilă, iar surplusul economic nu poate fi transformat în putere militară. Apariția petrolului va consolida însă puterea familiilor domnitoare în țări ca Arabia Saudită, Oman sau Kuweit. Arma petrolului oferă posibilitatea procrestinării problemelor prin distribuția echitabilă a veniturilor, locuri de muncă bine plătite, stat asistențial pentru populație ca întreg

  • preeminența SUA în Orientul Mijlociu după dezintegrarea URSS

                  După 1950, politica SUA în Orientul Mijlociu se va baza pe 3 mari piloni:

    • prosperitatea Israelului
    • limitarea ambițiilor sovietice
    • securizarea accesului la resursele petroliere

SUA va aplica doctrina numită dual containment: SUA se erijează în protectoarea golfului pentru a-și asigura accesul la resurse naturale, va izola Iranul și Irakul prin mijloace economice și va interveni militar în Irak pentru a distruge armamentele rămase.  Decizia de a invada Irakul în 2003 va marca un punct de cotitură în istoria relațiilor internaționale, atât în ceea ce privește rolul și legitimarea ONU, cât și a defniției și utilizării atacurilor preventive.

  • regimurile autoritare continuau să însemne norma pentru Orient și se împleteau cu renașterea curentelor islamiste

                  În Liban, tolerarea și cooperarea ajung la un sfârșit, iar țara va plonja într-un război civil (musulmanii  raliați în Mișcarea Națională Libaneză de către Jumblatt se vor lupta cu maroniții conduși de Gemayel) terminat prin Acordurile de la Taif din 1989 când se decide o revizuire a Pactului Național în favoarea președintelui maronit.

În Siria și Iraq se naște o nouă elită ce va guverna regimurile autoritare, se remarcă influența crescândă a partidelor Bath ce vor guverna folosindu-se de socialism și egalitarism.

Iranul ”se va bucura” de cel mai semificativ eveniment din Orientul Mijlociu, de Revoluția Islamică ce va îndepărta țară din orbita SUA și va duce la o recrudescență a islamismului ca formă de conducere.

  • relații violente în interiorul lumii arabe în urma semnării armistițiului Egipt-Israel.

                  Anwar Sadat va realiza o ruptură de nasserism și de valorile implementate de Nasser, distrugând panarbismul în 1979 în urma semnării acordului de pace cu Israelul.

 

Astfel, William Cleveland reușește să prezinte în aproximativ 600 de pagini o viziune globală, exhaustivă și  pluridimensională  a Orientului Mijlociu, de la apariția Islamului ca religie până în realitatea imediată caracterizată de atacuri teroriste și propensiunea statelor islamice spre fundamentalism și dogmatism.

Anunțuri